Evoluția economică a României în perioada interbelică
Prima parte, cuprinsă între anii 1918 şi 1922 a fost una de refacere, în care se urmărea redresarea României după o luptă grea, care a cerut ca tribut cheltuieli foarte mari şi exploatarea teritoriului ocupat de către inamici. Pierderile materiale considerabile, dezorganizarea transporturilor (lucru care ducea, invariabil, la îngreunarea comerţului intern şi, în consecinţã la lipsa mărfurilor de consum), sporirea continuă a inflaţiei, agravarea datoriilor interne şi externe, precum şi problemele din agricultură au impus această refacere ca o primă necesitate.
Aceasta s-a realizat prin amplificarea neîntreruptă a activităţii bancare şi industriale datorită sporirii numărului societăţilor anonime şi a capitalurilor investite, precum şi consolidării burgheziei. Nu trebuie uitat că în această perioadă Partidul Naţional Liberal, creat de şi pentru burghezie, a fost cel care a deţinut puterea, membrii sãi fiind direct interesaţi de dezvoltarea economiei. Aceştia, ghidându-se după doctrina ”prin noi înşine”, au început micşorarea intervenţiei capitalurilor străine, încurajând întreprinzătorii locali.
Cea mai radicală măsură luată a fost, fără îndoială, reforma agrară, care, la final, a însemnat expropierea a 66% din teritoriile agrare. În fapt, această reformã a fost legiferată treptat, incepând în 1917, (când Parlamentul refugiat la Iaşi a inclus în Constituţie dreptul de expropiere) şi încheindu-se în 1921 când Parlamentul a votat legea agrară. Ca urmare, structura proprietăţii a fost schimbată total, România devenind o ţarã a micilor proprietari. Marile moşii au fost drastic reduse, moşierimea dispărând treptat din peisajul social. Totuşi, fără capital, inventar corespunzător, sau cunoştinţe de agriculturã, şi datorită divizării treptate a teritoriilor şi a crizei economice, ţăranii nu fãceau faţă la noua lor independenţă. Deşi creaţia Partidul Naţional Liberal, în perioada 1922-1928, guvernele liberale s-au dezinteresat total de situaţia agriculturii. Creditele acordate de Banca Naţională nu corespundeau necesităţilor ţăranilor, iar guvernele au impus taxe foarte ridicate pentru exportul de cereale. În acest context, ţărănimea a cunoscut un proces de sărăcire accentuatã, luptând din greu pentru pâinea zilnică.
Pe de altă parte, industria a cunoscut un progres continuu într-un ritm relativ ridicat. În viaţa politicã, au apărut discuţii pe marginea problemei industriei şi industrializării. Astfel, s-au format două tabere distincte, cu idei opuse. Prima era cea a liberalilor, care susţineau politica „prin noi înşine”(ce susţinea industrializarea pe căi interne şi fără capital străin), şi cea de-a doua aparţinea partidului ţărănist, care susţinea politica „porţilor deschise”(favoriza pătrunderea capitalului străin în economia românească). Partidul cu cea mai mare influenţă în aceastã perioadă a fost cel liberal, impunându-şi politica protecţionistă activă prin legi protecţioniste, şi apărând efectiv industria naţională. Astfel, importul scade, iar industria cunoaşte un ritm accelerat de dezvoltare. Acest sistem de încurajare a capitalurilor interne a fost denumit neoliberalism. Urmărind accentuarea rolului industriei, creşterea rolului statului prin planuri economice, exploatarea bogăţiilor solului şi limitarea capitalului străin, reprezentanţii acestui nou curent au luat mai multe măsuri legislative, cum ar fi legea pentru retragerea din circulaţie a coroanelor şi rublelor din 1920 sau legea privind comercializarea şi controlul întreprinderilor economice ale statului din 1924.
Transporturile au fost, deasemenea afectate de război, impunându-se acum luarea de măsuri pentru refacerea căilor ferate şi a şoselelor. Astfel, a fost introdus transportul interurban cu autobuzul în 1921 şi au fost construite numeroase căi ferate cu utilaj feroviar produs la întreprinderile Malaxa şi Reşiţa. În privinţa transportului aerian, s-a format în 1920 Direcţia Aviaţiei din cadrul Ministerului Comunicaţiilor. Deasemenea, România s-a numărat printre primele state cu transport aerian de călători pe rutele interne.
Activitatea comercială a fost înviorată abia în1924 datorită noilor tarife vamale protecţioniste, impuse de liberali. Sistemul bancar a avut partea lui de dificultăţi, cunoscând o constantă, în ciuda măsurilor luate. Totuşi, leul era o monedă liber convertibilă, care participa la operaţiile bursiere din lume. Rolul cel mai important, în acest sector, îl avea Banca Naţională a României. Alte bănci importante erau Banca Românească, Banca Română sau Banca de Credit Român.
Următoarea perioadă, cuprinsă între anii 1922 şi 1929 a fost una de avânt economic. În acea perioadă s-au elaborat cele patru legi ale economiei organice de exploatare a bunurilor statului şi bogăţiilor naturale . Astfel, s-a elaborat legea privind comercializarea întreprinderilor economice ale statului pe 6 iunie 1924, legea regimului apelor la 23 iunie 1924, legea energiei la 1 iulie 1924 şi legea minelor pe 4 iulie 1924. Aceste măsuri favorizau evident factorii româneşti constând în capital, muncă şi iniţiativă, stabilind restricţii pentru activitatea capitalurilor străine.
În 1928, la putere vine Partidul Naţional Ţărănist al lui Iuliu Maniu, care-şi impune programul „porţilor deschise”.
Până în 1929, economia românească cunoaşte o dezvoltare accentuată datorită lărgirii pieţei interne, a încheierii refacerii postbelice, a consolidării poziţiei burgheziei autonome, a intervenţiei statului, şi a politicii protecţioniste.
Perioada cuprinsă între anii 1929-1933 a fost una de puternică criză, ce a afectat toate sectoarele vieţii economice. Situaţia precară a maselor, caracterul predominant agrar al economiei, dominaţia capitalului străin, accentuarea datoriei publice externe, comerţul extern deficitar ( se exportau materii prime ieftine şi se importau produse industriale scumpe) sunt doar câţiva dintre factorii care au accentuat criza.
Acum s-au manifestat mai multe efecte nocive asupra societăţii, cum ar fi scăderea masivă a preţurilor, numeroase falimente, concedieri, sărăcirea ţăranilor prin ruinarea a mii de gospodării ţărăneşti, amplificarea şomajului, mişcări de revoltă reprimate cu asprime, presiunea capitalului străin, închiderea a numeroase întreprinderi, scăderea masivă a producţiei, falimentul a numeroase bănci şi alte asemenea cauze. Apogeul a fost înregistrat în 1932, când registrele arătau 300 000 de şomeri.
În agricultură, această perioadă a însemnat scăderea suprafeţei cultivate şi a preţului la produsele agrare. Astfel, ţărănimea, grav afectată de sărăcie, a fost nevoită să ia noi împrumuturi pe care nu le puteau restitui, fiind, în final, nevoiţi să-şi vândă pământurile. Deşi statul a încercat ajutorarea acestei pături sociale, prin încurajarea învăţământului agricol, şi prin legile de conversiune a datoriilor, ţăranii vor rămâne una dintre cele mai defavorizate pături sociale.
În industrie, problemele economice s-au manifestat prin scăderea productivităţii industriale şi a preţului la produse, prin creşterea numărului de şomeri, şi prin falimentul a circa 1000 de întreprinderi.
Profunzimea şi gravitatea acestei crize a demonstrat nevoia luării de noi măsuri în urma cărora să se reorganizeze economia. Au fost fondate Ministerul Economiei Naţionale, Ministerul Înzestrării Armatei şi Ministerul Corpului Superior de Control. S-au făcut investiţii de capital prin comenzi de stat, şi au fost încurajate noile ramuri şi subramuri.
Anii 1934-1939 sunt simbolul unei relansări economice fără precedent. Aceasta este perioada în care România se afirmă ca o ţară puternică şi capabilă de a ieşi bine din orice context.
Industria a cunoscut acum un mare avânt , dezvoltându-se, în principal, industriile petrolului, metalurgică şi textilă. Industria naţională este încurajată iar tarifele la import sunt ridicate. Totuşi, se manifestă interesul partidului liberal pentru a instaura dirijismul economic. Prin finanţare intensivă, protecţie vamală şi controlul cartelurilor, burghezia liberală şi-a consolidat rolul în scara socială. Deasemenea, Ministerul Economiei Naţionale, organ creat pentru refacerea economiei, a urmărit concentrarea şi centralizarea capitalurilor şi impunerea monopolului, în acelaşi timp în care a consolidat sistemul bancar, transporturile şi sistemul finanţelor publice.
Aceste măsuri au funcţionat exact aşa cum trebuia, căci în 1938 s-a înregistrat momentul de vârf al economiei interbelice româneşti. După acest an, România a deţinut locul 1 în Europa la producţia de petrol, locul 2 la producţia de gaze naturale şi aur, şi locul 4 la producţia de grâu. Deasemenea, am deţinut, în perioada dintre anul amintit mai sus şi al doilea război mondial, locul 6 în lume pentru nivelul economiei în general.
Prezentarea lecției, format ppt