În data de 18 ianuarie, Tudor Vladimirescu a decis să pornească o revoltă împotriva fanarioților. Conducătorul revoluției provenea din mica boierime: avea o moșie în satul Vladimiri, fusese vătaf de plai, echivalentul subprefectului de azi, în Mehedinți, făcuse o avere frumoasă din negoțul cu vite și dovedise reale calități de lider în războiul ruso-turc din 1806 - 1812. Atunci, Tudor Vladimirescu a luptat ca voluntar în armata rusă, unde a primit rangul de locotenent și a fost decorat cu Ordinul Sfântul Vladimir. În revolta sa, Tudor Vladimirescu se baza pe panduri, o categorie de foști soldați în armata rusă, care aveau o instrucție militară foarte bună și experiență de front.

Tudor Vladimirescu a cerut reforme serioase, înlăturarea regimului fanariot și sporirea autonomiei Valahiei, inclusiv prin formarea unei armate naționale al cărei nucleu urma să fie reprezentat de panduri.

Ridicarea românilor s-a produs în contextul în care Poarta Otomană se confrunta cu revolte ale sârbilor conduși de Miloș Obrenovic, ale grecilor din Peloponez și din insulele egeene, precum și cu răscoale ale bulgarilor și albanezilor. Așa că, în momentul declanșării revoluției conduse Tudor Vladimirescu, turcii nu aveau suficiente forțe pentru a interveni eficient la nord de Dunăre. Însă situația s-a complicat prin declanșarea răscoalei grecești a Eteriei, o societate masonică aflată sub conducerea unui general fanariot din armata țaristă, Alexandru Ipsilanti. Eteriștii au intrat în Moldova, apoi au coborât spre sud, cu intenția declarată de a trece Dunărea și de a lupta cu otomanii. Eteriștii doreau menținerea regimului fanariot în Principatele Române, iar aici intrau în conflict cu țelurile lui Tudor Vladimirescu.

Comandantul român avea deja sub arme 5.000 de panduri. A decis să plece spre București, pentru a avea controlul asupra Capitalei. Pe drum, i s-au alăturat și trupe de arnăuți, precum și voluntari, iar la un moment dat oastea sa ajunsese la 20.000 de oameni.

Tudor Vladimirescu a negociat cu caimacamii, adică cu boierii care asigurau regența după moartea lui Alexandru Suțu, deoarece dorea ca acțiunea sa să fie recunoscută drept una legală. Însă caimacamii au fugit din București, când Tudor Vladimirescu s-a apropiat de Capitală. Totuși, Tudor Vladimirescu a fost recunoscut de Divanul boieresc, astfel că, în 21 martie 1821 a intrat în București nu ca un răsculat, ci în calitate de conducător legitim al unei oștiri legitime. A rămas în București până în 15 mai. Situația se complicase prin faptul că două oștiri turcești trecuseră Dunărea, pentru a lupta cu eteriștii. Tudor Vladimirescu nu a vrut să lupte de partea nici unei părți și a decis să se retragă în Oltenia, unde dispunea de fortificații unde putea rezista, după estimările sale, doi sau trei ani, timp în care credea că marile puteri vor lua o decizie favorabilă românilor. Doar că a fost trădat de ai săi și răpit de eteriști în 21 mai.

În 28 mai, a fost ucis, iar trupul său aruncat într-o fântână. Lipsită de conducător, oastea padurilor s-a destrămat.

Deși Tudor Vladimirescu a fost ucis, idealurile sale au triumfat. Regimul fanariot a fost înlăturat, iar reformele cerute de el au fost înfăptuite, însă treptat, în decurs de câteva decenii.